Daca mi-e dor, scriu..

Mi-e dor de mamaie si de oamenii pe care i-am pierdut de-a lungul timpului cu sau fara voia mea, dar in mod special de mamaie, Maine se implinesc 19 de ani de cand nu mai este printre noi, sa ne bucure cu prezenta ei. Mi-e dor sa culeg musetel cu ea sau sa stau in gradina adulmecand mirosul puternic al crinilor infloriti. Le simt lipsa muscatelor de la geam, a trandafirului japonez si a mancarii cu gutui pe care o pregatea in fiecare toamna. Ma simt mai saraca in fiecare an.. Pierd detalii pe care le-as tine cu disperare inchise undeva. Totusi nu o sa uit niciodata privirea ei jucausa si glasul cald, mainile aspre, pictate cu semne ale batranetii. Aroma de levantica pe care o purta pe piele si zambetul larg ce-i descoperea strungareata. Era cea mai gingasa floare. Nu cred ca voi mai simti atat de multa iubire din partea nimanui, asa cum am simtit cand ma strangea in brate sau cand ma saruta pe frunte. Icoana mea e chipul ei pe care il mai pastrez in fotografii vechi, de epoca. Mi-e dor sa stau sa o privesc si sa o ascult, sa adorm cu ea si sa imi povesteasca cum o sa fiu eu cand voi creste mare. Se teseau povesti in bucataria de iarna sau langa un calorifer, cand afara era prea frig si geamurile de lemn zanganeau zgomotos la adierea vantului. Stiu ca nu pierdem niciodata oamenii pe care ii iubim. Raman vii in amintiri, in gesturi, in expresii imprumutate de la ei. Ii purtam in bagaje emotionale, in randuri scrise si in poze. Sper ca ti-e bine mamaie, acolo unde esti. 

 Cu drag si dor, Corina.