Mortilor mei, disparutilor mei

Ciulinii Baraganului mi-au imbracat gradina unde tata a muncit cu atata truda ani in sir. Las casa si urc anevoios spre crucile batute de ploi si vant, unde sunt ingradite amintirile si numele bunicilor ce ne-au lasat pamantul galben, argilos, ca amintire. ''Saru'mana, mamaie! Imi este dor de mancarea de gutui pe care mi-o faceai toamna. Anul asta am mai pierdut o parte din amintiri, dar tin cu dintii de cele care mi-au mai ramas. Ma incojoara haul si pamantul, durerea si suspinele. Te am in sange si in fiecare bucata de carne ce imi compune trupul. Nu ii spun mamei ca ma omoara dorul, dar iti zic tie..stiu ca dincolo de placa de beton trec cuvintele mele si ma auzi. Am crescut si mi-am aparat inima de durere, desi mi-a fost dintotdeauna frica de ea. Mama si tata aduna si ei argint in par, cum ai adunat si tu, ani la rand. As fi vrut sa ma vezi mare. Cat seman cu tine! Oglinda nu o sa ma lase sa iti uit zambetul de copil si ochii migdalati. Ti-am gasit cutia cu farduri si paltonul cu motive florale. Pastreaza aroma de musetel si papadie cu care am crescut de mica. As fi vrut sa fi mai stat, sa-mi alini dorul si sa-mi imbraci inima cand imi e prea frig. Nu am cui sa-i strig dorul, nici hartia nu imi poate inghiti cerneala si nici emotiile. Tu intelegeai, tu stiai, tu vindecai.

Mortilor mei, disparutilor mei, le cer alinare. Ma inconjoara ciulinii, frunzele si picaturile de ploaie. Sunt toate prea grele, ca o haina grea de iarna ce imi fac drumul si mai anevoios. 

Karma, dragălaşo, karma

Am învăţat să trăiesc fără aşteptări şi fără regrete, fără întrebări şi fără ezitări. Te adaptezi sau dai colţul fizic şi psihic.
Karma, drăgălaşo, karma. Ce dai, aia primeşti. E mesajul cu care ma trezesc dimineaţa şi mă culc seara. Ce aleg să cresc eu cu atenţia mea? Mi-am hrănit multa vreme incertitudinile, supărările şi inerţia pentru că aşa ştiam să funcţionez. Suferinţa se învaţă. Nimeni nu vrea asta, dar totuşi alegem sa suferim. Am dat din coate şi m-am dat cu capul de pereţi, dar a fost cu folos. Doar aşa am crescut. Fericirea mea nu depinde de alţii sau de acţiunile lor. Am învăţat acest lucru când îmi strângeam lucrurile cu lacrimi în ochi pentru că aveam să ma mut iarăşi cu chirie într-un timp scurt şi nu aveam unde. Se întâmpla cu ani în urmă, dar a fost lecţia ce mi-a arătat că nu exista alt mod prin care trebuia să reţin că nu tot ce zboară se mănâncă. Disperarea mi-a arătat că luptele se dau intre mine şi mine, nu între mine şi alţii. Dacă avea cine să mă scufunde sau să mă salveze, eu eram aceea. Îi rog pe cei ce suferă, că aşa au învăţat zilnic, să înveţe ca se poate şi altfel. E normal să îti iei scut de apărare când nu îti ies socotelile, daar a cui e vina că nu iei atitudine şi nu consumi energie sa salvezi ce e de salvat? Ia un copac în braţe sau manâncă o savarină. Works like magic :) 

Aprilie, să ştii că nu te iubesc

În aprilie am pierdut oameni şi bunuri. Unii s-au împiedicat de aşteptarile mele grandioase, alţii au vrut să construiască ceva nou, peste ruine ce nu au făcut loc altor cărămizi. Noi nu suntem defecţi şi nici nu ar trebui să ascundem ce pulsează inăuntrul nostru zi şi noapte. Doar că e greu să ascunzi permanent dureri sau vise la care tânjeşti de atâta timp. Am suferit ca un câine când nu am inţeles rostul lor în viaţa mea şi mă tot bântuia întrebarea: De ce eu? Azi, am văzut violenţa fizică, drept un mod de apărare a intereselor. O domniţă solidă, ca un vultur pregătit să-şi devoreze prada, ţipa cu disperare la o fătucă firavă, întrebând-o: De ce eu? Bătălia era data pe teren neutru, într-un mijloc de transport, având ca subiect principal un..berbec. Unul de îsi conduce turma de oiţe lăsate pe marginea drumului, iar nevasta caută cu disperare un mod de a-i opri aventurile. Oamenii priveau amuzaţi, ca la o piesă de teatru stradală. La câţive metri distanţă, un copil plângea după caramelele ce i le mâncase colegul de bancă, în pauză. Povestea bunicului cu patos, că nu a vrut să-i dea nicio caramea colegului său, pentru că îi pătează mereu caietul cu cerneală, în pauze. ''Erau ale mele". Atât se mai putea descifra printre suspine şi lacrimi. Soţia înşelată, afirma la fel: E al meu, tu să-ti iei labele de pe el, nenorocito''. Nu stiu care o fi suferit mai mult. Cert e că ego-ul rănit, arăta cu degetul la ce detinuse fiecare în parte. Copilul nu avea cum să ştie ca pofta de dulce, te împinge la scopuri ce scuză mijloacele, iar nevasta rănită, nu conştientiza că berbecul ei nu e bun nici măcar pentru o friptură şi că evadarea lui din cotidian, venise după ani mulţi de reprimare, sau dupa dorinţa de validare a masculinităţii, ucisa în faşă de acest mic tartor rotund, ce îi ţinea loc de soţie. A fost momentul când mi s-a declanşat neuronul, conştientizând că suntem prea pierduţi în noi. Ne pierdem în durere şi în frica de a nu pierde, uitând să ne punem şi în pielea celuilalt. Dacă ne-am apleca asupra propriilor temeri şi am înţelege că nimic nu ne aparţine cu adevărat, probabil că nu am mai suferi atât de mult. Chiar dacă o fi prea greu uneori să laşi în urmă ambalaje goale şi oameni ce nu mai merg pe drumul tău, educă-te. Eliberează-te de prea mult sine şi de prea multă dorinţă de control.
Aprilie, nu te iubesc, dar îţi mulţumesc că m-ai învăţat atât de multe lucruri. Ai măturat drama din viaţa mea şi mi-ai oferit reţeta unui trai mai bun.

Pazeste-ti inima - Ruins of love with jasmin scent

''Fereste-te de viscolul starnit la sfarsit de luna, de frazele ce arunca miere si venin deopotriva, de pericolele ce vin avalansa peste noi. Cutia toracica nu imi mai e demult scut impotriva durerilor de inima. Am scris istorii cu pixul sora-tii si santuri adanci cu lacrimi, seara de seara. Dar ma descurc si singura. Asa cum am facut mereu. Tu ce mai faci, te imbraci bine? Ceaiul negru tot cu mult zahar il bei? Azi te-am asteptat, cum te-am asteptat in fiecare dupa-amiaza. Aveam in maini un manunchi de sperante, emotii si amintiri. Dar nu ai avut dispozitia necesara sa dai ochii cu mine. Vreau sa am soarele in suflet si sa nu iti mai iubesc extensiile. Loveste ca ai in ce sa lovesti. In fiecare parte intoxicata cu grija continua ce ti-am purtat-o atatia ani. Cand prea mult, devine prea mult, ma opresc, pentru ca risc sa ma distrug. Duci in spate aceleasi dureri? Vreau sa ti le dau si pe ale mele, pentru ca povara e prea mare. Eu nu am fost invatata sa duc atat de multe. Imi este prea frig. Inima imi e mica, prea mica si inghetata. Mama mi-a vindecat genunchii si coatele cu pansamente. Pentru inima nu mai are ce sa imi dea. Ma vindec cu iubire. Doar ca nu e a ei, ea nu stie cate patimeste sufletul incercat de greutati. Ma intreaba mereu de tine si daca mananc bine, daca am grija sa ma feresc de iarna. De electricitate avem parte doar dimineata si seara. Dania, fetita noastra, intreaba mereu de tine. Weno baba? ( Unde e tata?) Ce sa ii zic? Ca nu te mai intorci? Ca tatal tau poarta un razboi cu el insusi si ca a uitat de noi? Ti-a mostenit ochii si culoarea pielii. E o papusa cu maini de pianist. Tine in brate, seara la culcare, steagul revolutiei. Zice ca poarta aroma pielii tale si ca o adoarme in fiecare seara. Strange la piept cu dor, ramasitele tale. As vrea sa te stiu mort. Macar as ucide indoiala ce ma macina de luni bune. Mi-as reface viata si ar putea cineva sa-i citeasca povesti la culcare Daniei.. un tata de imprumut. Este singura salvare ce o mai am. Sa sterg trecutul din prezent si sa imi vad de viata.''