În aprilie am pierdut oameni şi bunuri. Unii s-au împiedicat de aşteptarile mele grandioase, alţii au vrut să construiască ceva nou, peste ruine ce nu au făcut loc altor cărămizi. Noi nu suntem defecţi şi nici nu ar trebui să ascundem ce pulsează inăuntrul nostru zi şi noapte. Doar că e greu să ascunzi permanent dureri sau vise la care tânjeşti de atâta timp. Am suferit ca un câine când nu am inţeles rostul lor în viaţa mea şi mă tot bântuia întrebarea: De ce eu? Azi, am văzut violenţa fizică, drept un mod de apărare a intereselor. O domniţă solidă, ca un vultur pregătit să-şi devoreze prada, ţipa cu disperare la o fătucă firavă, întrebând-o: De ce eu? Bătălia era data pe teren neutru, într-un mijloc de transport, având ca subiect principal un..berbec. Unul de îsi conduce turma de oiţe lăsate pe marginea drumului, iar nevasta caută cu disperare un mod de a-i opri aventurile. Oamenii priveau amuzaţi, ca la o piesă de teatru stradală. La câţive metri distanţă, un copil plângea după caramelele ce i le mâncase colegul de bancă, în pauză. Povestea bunicului cu patos, că nu a vrut să-i dea nicio caramea colegului său, pentru că îi pătează mereu caietul cu cerneală, în pauze. ''Erau ale mele". Atât se mai putea descifra printre suspine şi lacrimi. Soţia înşelată, afirma la fel: E al meu, tu să-ti iei labele de pe el, nenorocito''. Nu stiu care o fi suferit mai mult. Cert e că ego-ul rănit, arăta cu degetul la ce detinuse fiecare în parte. Copilul nu avea cum să ştie ca pofta de dulce, te împinge la scopuri ce scuză mijloacele, iar nevasta rănită, nu conştientiza că berbecul ei nu e bun nici măcar pentru o friptură şi că evadarea lui din cotidian, venise după ani mulţi de reprimare, sau dupa dorinţa de validare a masculinităţii, ucisa în faşă de acest mic tartor rotund, ce îi ţinea loc de soţie. A fost momentul când mi s-a declanşat neuronul, conştientizând că suntem prea pierduţi în noi. Ne pierdem în durere şi în frica de a nu pierde, uitând să ne punem şi în pielea celuilalt. Dacă ne-am apleca asupra propriilor temeri şi am înţelege că nimic nu ne aparţine cu adevărat, probabil că nu am mai suferi atât de mult. Chiar dacă o fi prea greu uneori să laşi în urmă ambalaje goale şi oameni ce nu mai merg pe drumul tău, educă-te. Eliberează-te de prea mult sine şi de prea multă dorinţă de control.
Aprilie, nu te iubesc, dar îţi mulţumesc că m-ai învăţat atât de multe lucruri. Ai măturat drama din viaţa mea şi mi-ai oferit reţeta unui trai mai bun.
