In ultima vreme, mi-a fost dat sa intalnesc oameni frumosi, oameni dedicati profesiei si/sau oamenilor din jur. Nu am cum sa nu scriu despre ei, vreau sa ramana macar scriptic o parte din umanitatea lor, din faptul ca exista inca omenie, empatie si curaj. Mi-as dori ca aceste randuri sa ajunga acolo si la oamenii cu mai putin curaj, la cei care i-au facut pe altii sa sufere involuntar sau care si-au folosit ca si mecanism de aparare, agresivitatea sau sarcasmul deranjant.
Intalnesc zilnic mamici gata de sacrificiu oricand pentru pruncii lor, oameni care muncesc de dimineata pana seara pentru un moment de glorie sau de fericire. Nu am cum sa nu le iubesc si nu am cum sa nu le spun sotilor sa le aprecieze infinit de mult. Altii, muncesc doar pentru facturi. Pacat... Nu vreau sa cred ca ne dezumanizam in asa hal, incat calcam peste altii, pentru un pumn de banuti sau pentru un loc mai bun la spectacol. Am vazut si oameni dezinteresati, lipsiti de scrupule. Cei care se hranesc cu teama celuilalt, speculanti ieftini. Si pe acestia ii apreciez si-i iubesc, deopotriva. De ce? Pentru ca au un altfel de curaj: cel indus de instinctul de supravietuire, mai puternic decat morfina. Cei care si-au lasat garda jos candva, iar acum si-au construit fortarete. Si au doua arme invincibile: amaraciunea ascunsa si dorinta de a fugi. Sunt intr-o fuga continua de ei insisi, de lume si de principii. Separa si cuceresc, sau descos si destrama.. Mentin mintea tonica oricui.
Acesta e raspunsul meu la intrebarea aia cu dragostea. Si noi pe cine mai iubim? Avem pe cine si avem cu ce. Exista oameni luminosi si mai putin luminosi, de la care putem invata multe. Trebuie doar sa privim in jur si sa prindem firul povestii.
Cu drag, Corina.
No comments:
Post a Comment